COBA, MAYA ȘI PREISTORIA (P.1)

Ceasul arăta ora 8.17AM cînd microbusul pe care-l așteptam a tras la scările hotelului. Ghidul mustăcios a coborît de lîngă șofer și s-a îndreptat spre grupul de turiști care urmau să fie colectați spre diferite destinații. „Valeriu mmm…sio-banu?” întrebă el cu juma de voce. „Yes, Valeriu Ciobanu”, mă prezint. „Please, come on board, sir” m-a invitat omuleanul. Am urcat în microbusul semipustiu, în care mai era o familie din trei persoane. Englezi. Tata, un tip cu burta formată după consumul excesiv de bere. Mama, o femeie de modă veche, cu părul cărunt și ochii triști și respectiv fiica, o tînără ca tinerii din ziua de azi. Acum te uiți la ea, și în secunda următoare ai uitat cum arată.
Șoferul a apăsat acceleratorul și ne-am cotilit încetișor la vale. Am mers rapid cîțiva kilometri, mai apoi traficul de pe strada s-a intensificat. Drumul care străbate zona turistică, plină de hoteluri și case unde locuiesc persoane, probabil mai înstărite, are în ambele părți filtre de poliție. Cei care nu au treabă cu această regiune nu pot intra așa, din senin, să zică „Hola” turiștilor. Mexicanii sunt conștienți că războiul contra cartelurilor de droguri are un impact asupra ramurii turistice, așa că încearcă să mențină securitatea în zonele de litoral. Din această cauză, mașinile care circulă pe aceste drumuri sunt verificate de polițiști. Autostrada pe care am mers – tipică pentru America de Nord. Cîte două benzi pe fiecare parte, separate cu bordură de beton, sau pînze de gazon. Pe margine stau pereții naturali ai junglei yucataniene, prin care și-au făcut loc hoteluri, magazine cu produse artizanale, sau chiar rancho-uri ale unor încăpățînați care nu au fost convinși să-și lase pămîntul.
Tipul de la Nexus, care mi-a vîndut turul spre Coba mi-a zis că grupul care va merge spre vechea capitală mayașă va fi unul mic, pînă la 10 persoane. Practic așa și a fost. În următoarea oră am mai pescuit niște turiști, probabil veniți din Franța, căci limba care o vorbeau era mult mai plăcută la auz decît quebecheza canadiană. Apoi am ieșit de pe autostradă, apucînd-o pe un drum local. Ghidul, Luis ne-a povestit pe parcurs programul zilei, în care era inclusă o primă oprire într-o comunitate maya, după care urmau piramidele din Coba, vizitarea unei grote subterane și în final, ca peste tot în lume, era planificată o deplasare la un magazin de suvenire, cele mai ieftine din regiune. „Uhum”, mi-am zis, „la cum se mulg de bani turiștii aici, ăla doar cel mai ieftin magazin nu poate fi”.
Campamento Hidalgo, asta e denumirea sătucului maya unde am intrat. O localitate mică în care locuiesc vreo 30 de familii. De departe biserica este clădirea cea mai impozantă. Școala primară e compusă din două blocuri mici, sectorul de poliție e și mai mic, căsuțele de locuit…de fapt unii dintre localnici nici nu au case de locuit, în sensul larg al cuvîntului. De exemplu, șamanul la care am intrat trăiește cu familia într-o construcție din lemn, acoperită cu frunze de palmier. În interior – doar cîteva măsuțe încărcate cu suvenire, niște scăunele pentru copii, o sobiță de gătiti mîncarea. Energie electrică nu este, respectiv nu sunt nici electrocasnice. Paturi la fel nu există, toți membrii familiei dormind în hamacuri. Seara mesele cu suvenire se scot din locuință, se întind pînzele de dormit și sub miile de sunete venite din junglă oamenii trec în împătăția lui moș Ene. Hamacurile sunt un motiv de mîndrie națională. Potrivit lui Luis, dacă în restul lumii se practică Kamasutra, aici în vogă e Hamacsutra, o știință a dragostei net superioară celei venite din India. Sincer să fiu, sunt tentat să-i dau dreptate. Șamanul avea șase copii, unul mai mic decît altul, iar soția lui, care cocea într-un colț niște tortillas și la dimensiuni era cît jumătate din soț, suspectez că a mai deschis o dată viză cocostîrcului.
Viața din Campamento Hidalgo e una liniștită, fără forfotă. Cineva spală, altcineva aduce un snop de frunze de palmier, altul tîrîie o legătură de vreascuri pentru gătitul mîncării. Copiii nu știu de tablete și smartfoane și toată ziua aleargă pe afară.
Luis, ghidul nostru, este și el un maya get-beget. Nu este originar din acest sat. Unul situat puțin mai departe. Din cauza că a fost puțin mai ambițios decît frații și surorile lui, a decis după școala secundară să continuie să învețe și a plecat de acasă. Din această cauză familia i-a dat numele de „oaia neagră”. Cînd a revenit, a devenit „oaia albă”. Ziua întreagă l-am urmărit cu întrebări, iar omul a fost suficient de bine dispus ca să-mi răspundă la toate. Am fost extrem de curios să aflu cum reușește acest popor să îmbine religia creștină și politeismul lor. Deși au fost colonizați de cîteva secole, mayașii nu au renunțat să se închine zeilor, în paralel crezînd în Isus Hristos. Creștinismul le-a fost implantat cu ajutorul inchiziției, care i-a convins de supremația noii religii după ce a ars de vii cîteva mii de persoane. La zei nu au renunțat pentru că aceștia zilnic sunt alături de ei. Zeul Soarelui apare dimineața și seara dispare după copaci. Zeul Ploii le aduce apă din cer. Zeul Albinelor le dăruie dulceața mierii, etc. Vînătorii continuă să ceară ajutorul zeilor cînd merg la vînătoare, iar agricultorii nu se apuc de lucru fără ca șamanul să ceară binecuvintare de la forțele divine, responsabile de acest domeniu. La naștere, în mare parte copiii maya sunt botezați și primesc nume inspirate din Biblie, pe care le vor folosi dacă vor merge în lumea mare, însă în comunitate ei poartă nume locale.
Șamanul din Campamento Hidalgo, numele căruia se traduce ca Jaguar, este un păstrător fidel al tradițiilor naționale. Ne-a întîmpinat cu bunăvoință, apoi ne-a supus unei ceremonii de atămîiere, cerînd zeilor protecție pentru grupul nostru, ca să ne ferească de primejdii pe durata călătoriei. Ulterior ne-a făcut cunoștință cu familia sa și ne-a cîntat ceva din folclorul lor național. Bineînțeles, am fost invitați să ne apropiem de mesele cu suvenire, un amalgam de obiecte cu tentă populară și religioasă.
La cîte grupuri de turiști vin zilnic în ograda acestui om, probabil venitul de pe urma vînzărilor de suvenire este unul bunișor, deja cum sunt împărțiți acești bani cu cei implicați în schemă e treaba lor. Mayașii se simt nedreptățiți și discriminați în raport cu cei care i-au cucerit, așa că dacă fac niște bani pe care nu-i aduc la cunoștința guvernului, nu e mare lucru.
Va urma.

This slideshow requires JavaScript.

 

This entry was posted in General and tagged , , . Bookmark the permalink.