DESPRE SATUL NATAL. POPEȘTII DE JOS, RAIONUL DROCHIA (P.3)

Izvorul secat de la Palmeta

Izvorul secat de la Palmeta

La capitolul ecologie și protecția mediului, în Popeștii de Jos lucrurile evoluează, însă nu în direcția cuvenită. Apa, lichidul ăsta pe care-l prețuim prea puțin, dar fără de care nu putem trăi, degrabă ar putea costa cît aurul în părțile noastre. Faptul că în ultimii ani au secat mai multe fîntîni și izvoare din care au băut generații de popeșteni nu mai miră pe nimeni. 

Fantana

Fantana

În altele, apa nu e consumabilă, avînd un gust sălciu, deși pentru treburile casnice e ok. Cunosc cîteva persoane care deja de ceva vreme merg cu bacul de 40 de litri la fîntînile cu apă multă, să aibă de băut. Cei care au niște bani la ciorap au reușit să găsească o soluție, nu știu pe cît timp. E vorba de fîntîni ardeziene. Acestea au adîncimi între 40-50 de metri, adică se sapă cu mult mai adînc decît fîntînile obișnuite. Unii gospodari își mai adaugă sisteme de canalizare, cu puțuri în preajma drumului unde se scurg apele reziduale. De acolo acestea sunt pompate în mașina care le strînge o dată la nu știu cîte zile. Într-un fel, poftim condiții de oraș în mediul rural, despre ce fel de probleme mai poate fi vorba?

Iazul din Ponoara

Iazul din Ponoara

Dar apa din fîntini e doar o mică părticică din tot acest mecanism complicat al mediului înconjurător din care facem parte, și pe care ar trebui să-l tratăm ca atare. Seceta în ultimii ani a fost puternică, iar în rezultat avem ce avem. Cît am locuit în sat am umblat la pescuit și scăldat la iazurile din Vîlcică, Ponoară și la cel mic, de la Bahnă. Acum Vîlcica a devenit imaș, la fel ca și ochiul cel de apă de la Bahnă. Popeștii de Jos au ajuns să aibă doar un iaz, cel din Ponoară. Din cîte am văzut și ăsta e pe ducă, coada iazului e deja uscată. Băieții, care mai au treabă prin partea cea de sat, zic că iazul are vreo jumate de metru de mîl și vreun metru de apă. Acesta a ajuns să fie unica sursă de apă, mai importantă, ca mai e un pîrîiaș, pentru două cirezi de vite și cîteva turme de oi ce merg zilnic la păscut în Hîrtop. De animalele celea doar milă să-ți fie. Dincolo de faptul că apa nu prea e prezentă, dealurile pe care umblă acestea sunt roase de-a binelea. Ce pasc ele acolo, n-am idee. Cert e că seara cînd vin acasă de pe deal animalele trebuie hrănite și adăpate.

Aici s-au tuns oile. A ramas doar lana

Aici s-au tuns oile. A ramas doar lana

Aici mai e un aspect trist. Avem oieri în sat, dar oile au ajuns acum să fie ținute doar pentru lapte, din care se face brînză și pentru carnea de cîrlan. I-am auzit pe consătenii mei plîngîndu-se că au fost nevoiți să-și vîndă mioarele pentru că prețul la pielicele a scăzut dramatic, de la 300 și ceva de lei, pînă la 70-75 de lei, iar lîna nu mai este întrebată deloc. Ciobenii din Popeștii de Jos obișnuiesc acum să-și tundă oile în cîmp, iar lîna să o lase să putrezească sub copaci. Cred că pentru crescătorii de ovine din Australia sau Noua Zeelandă acest lucru ar însemna o veritabilă batjocură față de una din cele mai vechi profesii din lume.

r.Cainari

r.Cainari

Cea mai stabilă sursă de apă prezentă în sat, e balta, sau rîulețul Căinari. El curge domol de secole și probabil va tot curge după ce ne vom trece și noi. Tata îmi povestea că în copilărie obișnuia să se scalde în apa lui, or aceasta era limpede de se vedea nisipul de la fund. Gospodinele din sat aveau un loc special amenajat unde își clăteau rufele. Am avut și o baie publică, din care a rămas doar fundația.

Murdarie in balta

Murdarie in balta

Cu timpul oamenii s-au schimbat. Balta a devenit un canal de scurgere a murdăriilor. Eu am apucat să văd perituri, gunoi de tot felul lăsat de consătenii mei. Ulterior rîulețul a fost curățit, dar vechile obiceiuri nu se trec ușor. Acum cine are ocazia să meargă pe malul bălții poate vedea, iținduse din apă, sticle din plastic, bucăți de polietilenă, căldări ruginite, ciubote de cauciuc bortelite, nemaivorbind de gunoi biodegradabil, cum ar fi crengile de copaci.

O pescarita

O pescarita

Chiar și așa, rîulețul Căinari este viu. Copiii încă mai stau cu undițele în preajma lui și pescuiesc.

Izvor cu apa limpede

Izvor cu apa limpede

Pe alocuri mai sunt izvoare, dar care au nevoie de o mînă grijulie. Unde e fata moșneagului din povestea lui Creangă?

Aici candva au fost sere...

Aici candva au fost sere…

În Popeștii de Jos nu există o gunoiște. Sunt cîteva. Cam la fiecare colț de sat. În mod normal un poligon pentru depozitarea deșeurilor ar fi fost perfect pe teritoriul unei cariere de lut, de lîngă fostul complex zootehnic, de exemplu. Dar, ați ghicit, nu sunt bani pentru amenjarea lui, iar pentru unii e prea mult să-și scoată rahatul din ogradă și să-l ducă tocmai peste deal, într-un singur loc. Dacă cineva a lăsat o căruță de bălegar nu departe de mahalaua în care locuiește, apoi se poate și pentru altcineva! Pe teritoriul fostei ferme de vaci, ajunsă și asta gunoiște, în mod normal, deșeurile puteau fi lăsate în gropile alea mari utilizate pentru păstrarea silozului. Consătenii mei, dimpotrivă, lasă deșeurile pe marginea lor. Așa le vrea osul.

Deseuri aruncate direct in drum

Deseuri aruncate direct in drum

Credeți că gunoiștele neautorizate stau doar pe la marginile satului? Nuuuu. Sunt omănași și mai de treabă care aruncă resturile din gospodărie pe hudițele satului. Sticle, plastic, metal, bălegar, toate sunt trîntite laolaltă.

Pampersi

Pampers

În unul din șanțurile destinate scurgerii apelor pluviale, a drumului spre Ponoară, cineva obișnuiește să arunce pampersuri utilizate.

Un focusor la portita

Un focusor la portita

Serile, atunci cînd lumea se mai ogoiește pe la case, veșnic se găsește cineva să mai aprindă niște gunoaie în drum. Acestea nici măcar nu ard, doar mocnesc fumegînd.

Am scris mai devreme că nu avem păduri în jurul satului nostru. A fost o tentativă timidă de a împăduri o porțiune de teren degradat în Hîrtop, alături de livada de cireșari. Pînă la urmă, copacii din livadă, în urma unor combinații misterioase, au ajuns la fabrica de mobilă din Drochia (vorbește gura satului), iar păduricea de salcîm, în care amețeai atunci cînd înflorea, a ajuns în sobele locuitorilor din Popeștii de Jos.

Tizic

Tizic

Cu defocul la noi veșnic e problemă. Tizicul, acest cărbune moldovenesc, descris încă de Dimitrie Cantemir, a fost și este o scăpare pentru mulți popeșteni. Doar că să-l menții mocnind e nevoie de lemn.

Dincolo de toate acestea, satul Popeștii de Jos e satul nostru, care la sigur nu va dispărea curînd de pe hartă. Oamenii vor continua să-și caute de treabă, să meargă la lucru peste hotare, să revină la părinți, să-și construiască case, în care să nu locuiască, dar care să rămînă pentru orice eventualitate, să-și întemeieze familii. Cert e că atunci cînd doi „dinjioseni” se vor întîlni într-un capăt de lume își vor povesti pățaniile din tinerețe, și își vor aminti cum au bătut răsărită pe Baidan, au mers la tabără în Viile Mari, au pescuit în Vîlcică, au cules cireșe în Hîrtop, au prășit la sfeclă în Codreasca, au cules mere la Palmetă, s-au scăldat în iazul de pe Bahnă, au muls oile în rîpa lui Tudos sau au păscut vacile pe rîpa Sutei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

This entry was posted in General. Bookmark the permalink.