DIN MONTREAL LA CHIȘINĂU. PRIN FRANKFURT ȘI VIENA.

Centura de securitate a Aeroportului Trudeau din Montreal am trecut-o în timpi utili. Una din genți a fost verificată cu scanerul, restul – acceptate fără comentarii. La îmbarcare am așteptat minute suplimentare. Nemții, pedanți cum sînt, vroiau să fie siguri de securitatea zborului, așa că au inspectat minuțios cabina piloților.
Am stat toți împreună pe primele scaune din compartimentul 2. Cel mai tînăr membru al clanului nostru și-a primit leagănul imediat după ce am auns printre nori și mare parte a călătoriei a dormit. Zborul a durat puțin peste șase ore. Căpitanul ne-a atenționat că imediat ce intrăm deasupra Atlanticului vom avea parte de turbulențe. N-a fost să fie. Am zburat calm pînă deasupra Londrei. Acolo Airbus-ul nostru a tresărit de cîteva ori, încît echipajul a fost nevoit să întrerupă servirea dejunului pasagerilor. Însă turbulențele au fost de scurtă durată și deja în curînd am revenit la calmitate.
Deasupra Belgiei am avut o revelație. Dat fiind faptul că pasagerii pot urmări în timp real deplasarea avionului prin intermediul Google Maps, pe ecranul monitorului apar deasemenea și denumirile localităților deasupra cărora trece aparatul de zbor. Am fost surprins să descopăr în adîncul Regatului Belgian, orășelul HUY. Pe Wikipedia scrie că e o municipalitate de vreo 20 de mii de oameni, oraș curățel, liniștit, etc. În sfîrșit mi-am dat seama. Atunci cînd cineva folosește expresia „иди на хуй” de fapt e vorba despre o urare care s-ar traduce prin: „Imigrare și integrare ușoară în Belgia”!
Frankfurt ne-a întîmpinat cu un cer înnorat și timp răcoros. Ora locală era trecută de 7, or ceasul biologic era abia trecut de miezul nopții. Copiii au dormit cîteva ore, noi practic deloc. La aeroport am luat un espresso dublu, drog adevărat, și am mers să așteptăm ruta spre Viena. Am avut prioritate. Pasagerii cu copii mici au trecut primii în avion. Peste aproximativ o oră de la decolare eram deja în fosta capitală imperială. Aici surpriză! Stroller-ul nostru nu ne-a fost returnat, ca după efectuarea zborului precedent. Am urcat un etaj în speranța că îl vom găsi, dar…nimic. Lăsasem soția și copiii lîngă ușa prin care intrasem în acel coridor lung și am mers la ghișeul de informații. Acolo nu m-au ajutat cu mare lucru, deși mi-au zis că la sigur vom recupera căruciorul la Chișinău. Revin la soție pe care o găsii doar cu fîțca cea mică. „Unde-i restul echipajului”? o întreb. A înlemnit. Cică două secunde în urmă erau în preajmă. Covriganii de fapt s-au ascuns după ușa pe care intrasem, aceasta s-a închis și șoarecii au rămas în capcană. În aeroporturi, e bine știut, ușile dintre nivele au nevoie de chei electronice, altfel nu le deschizi. Așa că la un moment eram noi trei pe de o parte a ușii și Gabi cu Eva, care deja au conștientizat că au intrat în bucluc, de partea cealaltă. Noroc că a apărut un tip din securitatea aeroportului pe care l-am rugat să ne deschidă ușa și incidentul s-a consumat.
În fine, am ajuns la gate-ul prin care urma să luăm cursa spre Moldova. Deși pe panoul de informații era afișată ora 12.30, am așteptat o oră în plus pînă la începerea îmbarcării. Moldovenii se apropiau în cete mici, astfel încît pînă la ora plecării eram suficient de mulți pentru a umple avionul. Pe concetățenii noștri îi „apridilești” din prima. Moldovenii au ceva specific, după felul cum arată, merg, vorbesc, toate astea trădează urmașii lui Ștefan cel Mare. Chiar și cînd zboară cu avionul moldovenii ies în evidență. La aterizare toată lumea aplaudă furtunos, adică, „mulțumim că fundurile noastre au ajuns cu bine pe pămînt”! După asta preț de cîteva secunde se aude un sunet colectiv al decuplării centurilor de securitate, deși toată lumea a afost avertizată să stea cuminte pînă la oprirea avionului. Văzut că unii mai grăbiți din coada avionului au sărit imediat să-și scoată gențile, la care stewardesa le-a strigat în microfon: „Please, everyone sit down”. Avertizarea a funcționat doar 15 secunde, după care alți moldoveni, pe care îi aștepta rutiera 165 la ieșire, au sărit să-și tragă și ei gențile, deși aparatul de zbor continua să ruleze pe pistă. Tipa de la  Austrian Airlines s-a înfuriat de-a binelea. „Așezați-vă la loc. Nimeni din voi nu va ieși pe ușa asta pînă cînd eu nu o voi deschide”, a țipat ea în engleză. Nu știu cîți au înțeles-o, dar tonalitatea vocii și-a făcut efectul, grăbiții s-au liniștit. Hmmm, uneori îți pare că unii nu realizează diferențele între a zbura cu avionul și a călători cu autobusul din sat la capitală.
Aeroportul din Chișinău e în reparații. După ce se controlează actele, toată lumea merge să-și ia bagajele și se îndreaptă spre ieșire. Acolo un tip „упитанный” pescuiește pe cei care îi par mai suspecți și îi îndreaptă spre scaner. M-au oprit și pe mine că aveam multe genți. Adresarea standart, puțin zemflemitoare: „Domnu, treceți vă rog aici”, „Domnu, deschideți aici”, „Domnu, puneți asta aici”, etc. Bine că nu se adresează ca taxiștii, de genul „Băietu, unde mergem?” Apropo, pousseta noastră a apărut la Chișinău. Puțin defectă după ce a trecut prin mîinile personalului aeroportuar, dar reparabilă.

În afîrșit am ajuns în Moldova. După șapte ani. Revin mai tîrziu cu impresii.

Advertisements
This entry was posted in General. Bookmark the permalink.